INTERVIU. Cum poate România să își păstreze identitatea: ”Tradițiile sunt miezul culturii populare. Ele ne unesc cu trecutul și sunt pașaportul pentru un viitor”

Mediafax

MEDIAFAX: Cum credeți că se pot păstra și transmite tradițiile autentice într-o societate tot mai globalizată?
Verginia Vedinaș (V.V.): Păstrarea se realizează dacă își dau mâna toți factorii care influențează acest process. Prima este comunitatea sau sunt comunitățile, la o scară mai extinsă sau mai restrânsă. Intră aici familia, școala, comunitatea locală, mai ales în mediul rural și structurile alcătuite de acestea: cercuri, șezători, participarea membrilor familiei în derularea diferitelor evenimente încărcate de tradiții, cum sunt cele de iarnă. Vedeți că spun ”membri de familie”, pentru că trebuie implicate toate generațiile.

În al doilea rând, un rol important are statul, prin autoritățile constituite la nivel central și autoritățile administrației publice locale. Pe umerii loc cad responsabilitatea de a se îngriji de transmiterea, ”pentru generațiile viitoare”, a nestematelor moștenirii culturale a României, a cărei inimă sunt și trebuie să rămână tradițiile. Care să bată în acelaȘi ritm și cu același interes și pasiune pentru toți purtătorii lor. Aici nu au loc favoritisme, abordări subiective, partinice. Tradițiile nu aparțin niciunui partid, alianțe sau altă structură de același tip.

MEDIAFAX: Ce a pierdut și ce a câștigat România în drumul de la satul cu bătătură, la orașul cu blocuri și ecrane?
V.V.: ”Bătătura”, ce cuvânt încărcat de poezie! Mulțumesc că l-ați folosit, el este întâlnit des în Oltenia mea dragă. Măicuța mea sfântă, din steluța ei, nu va ști să citească interviul nostru, pentru că nu știa carte. Așa că îl va pune pe tatăl meu, înger pe pământ și în cer, să i-l citească el. Parcă-l văd pe tăicuțul meu ștergându-și ochelarii cu dioptrii multe, cilindrici, cum lacrimează amândoi. Pentru că își aduc aminte de bătătura lor, pe care mama o mătura în fiecare dimineață. Bătătura era prima noastră țară, aici creșteam, când veneam pe pământ și de aici plecam pe drumul fără întoarcere. Aici se aduna familia și comunitatea, să se bucure și să plângă. Nunțile se făceau ”în bătătură”, pomenile tot acolo, ca și botezurile, nu erau restaurante, locuri de evenimente etc. ”Bătătura” ținea comunitatea unită. Iar ”unirea face puterea”, cum spune românul.

MEDIAFAX: Ați observat o revigorare a interesului tinerilor pentru meșteșuguri, port popular, dansuri sau obiceiuri locale?
V.V.: În mediul rural, cu precădere, ea nu numai că se resimte, e pregnantă. Observ în Vrancea, cred că nu este săptămână, ca să nu fie un eveniment cu caracter traditional. Tinerii sunt, într-un fel, ”împinși”, stimulați, să se implice în activități prin care tradițiile sunt puse în valoare. Dar și în cel urban, depinde de zonă, de întinderea și specificul orașului. Dar mai este mult de făcut. Interesul pentru ”tradiții” și bucuria pe care ele o aduc s-au ”topit” în magia ecranului negru, de telefon sau de tabletă sau în ecranul calculatorului, de unde le vin pseudo-bucurii și trăiri care, în loc să-i socializeze, cum cred ei, de fapt îi înstrăinează. Să nu se creadă că resping tehnologia viitorului, dar viitorul nu va mai fi al nostru dacă abandonăm latura umană a ființei noastre, căldura prieteniei, a iubirii, consumate unii cu alții.

MEDIAFAX: Cum vedeți rolul școlii, al familiei și al comunității locale în conservarea patrimoniului imaterial românesc?
V.V.: Toate au suferit transformări. Aș începe într-o altă ordine, cu familia. Și rolul acesteia s-a metamorfozat. În condițiile în care părinții își duc copiii la grădinițe/creșe de la mai puțin de doi ani, apoi aleargă cu ei pe la diferite cluburi de sporturi, balet, muzică, etc, iar când ajung acasă îi preiau bonele, este evident că centrul de greutate în formarea copilului cade pe aceste forme instituționalizate de formare și educare. Nu mai putem vorbi despre ”cei șapte ani de-acasă”, că numărul anilor s-a scurtat amețitor. Părinții trebuie să conștientizeze aceste aspect. Am întâlnit cazuri în care părinții se bucură și se laudă că pruncii lor nu vor să vorbească limba română, doar engleza sau altă limbă. Eu aș plânge.

Școala este foarte importantă în educarea copilului. Ea își desfășoară activitatea după o curricula educațională, care este alcătuită de minister, iar acesta decide ce discipline se fac, care sunt opționale, care facultative, iar între acestea nu se regăsesc și materii care să includă informații privind identitatea spirituală, culturală, a poporului român, patrimonial cultural imaterial.

Cât privește colectivitățile locale, cum am mai spus, în mediul rural au un rol sunt mai important, sunt mai bine organizate, mai ”purtătoare” de datini și obiceiuri”. Aici intervine rolul autorităților administrative, în primul rând cele autonome locale, dar și cele de stat, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, care trebuie să-și asume responsabil rolul.

Este meritoriu că la nivelul fiecărui județ coexistă atât un serviciu public statal, al ministerului de resort, cât și unul descentralizat, constituit de consiliile județene. Acestea trebuie să-și dea mână, să lase la o parte concurența, apartenența politică a directorilor și să repună cultura, în general și cultura populară, în particular, pe ”tronul” de unde a fost samavolnic izgonită, acela de ”regină” a spiritualității unui popor.

”Tradițiile sunt miezul culturii populare”

MEDIAFAX: Cum ați descrie, în câteva cuvinte, spiritul tradițional al zonei Vrancea? Ce anume îl face unic față de alte regiuni?
V.V.: Sufletul Vrancei este împodobit de rădăcinile ancestrale ale tradițiilor sale populare. Existența vrâncenilor, din fragedă pruncie până la plecarea definitivă, este înmiresmată de parfumul tradițiilor. Începând cu portul, cu ținerea posturilor, cu mersul la biserică, cu rugăciunea, cu șezătoarea, cu meșteșugurile. Chiar dacă există perioade în viața oamenilor în care, din cauza muncii, a exigențelor pe care le pune serviciul pentru fiecare, oamenii par să se îndepărteze de tradiții, ei se întorc la ele. Cunosc familii care fac astfel, și invoc draga familie Crăciun, Ionela și Constantin, despre care n-o să obosesc niciodată să vorbesc și care, cum am mai spus, au făcut un muzeu de obiecte populare în casa lor, deja celebrul, cel puțin la nivel local, dar nu numai ”muzeu din sufragerie”.

Important și interesant este că vrâncenii nu numai că păstrează tradițiile, exemplu cusutul iilor, dar și modelele pe care le aleg și le așază pe ie sunt vechi, respectă specificul locului, educă pe cei care le poartă. E suficient să menționez cămașa cusută de Ionela Crăciun pentru bărbatul ei, folosește modelele de pe cămașa lui Moș Ion Roată, personaj emblematic al Vrancei și al istoriei României. Sufletul Vrancei se împrospătează mereu cu tinerii care vin din urmă, care au îmbrățișat nu numai portul popular, ci și arta populară, cântecul moldovenesc, meșteșugurile. O invoc pe Maria Palade, o tânără care întruchipează frumusețea trupului, bogăția sufletului și măiestria dragostei de cântecul popular. Iar noi avem datoria să-i descoperim pe acești purtători ai geniului popular și să-i ajutăm să se desăvârșească.

MEDIAFAX: Cum era văzută femeia în satul vrâncean de altădată? Și cât din acea înțelepciune o mai regăsim azi?
V.V.: Femeia a fost temelia familiei, ea a ținut-o unită, iar bărbatul stâlpul ei. Prin ce spune, cum gândește, cum își crește pruncii, cum îi adună pe toți laolaltă în jurul mesei joase, rotunde cu trei picioare, cum le-a cusut tuturor, la lumina lămpii, straiele noi și pe cele vechi, purtate, transmise de la cei mari la cei mici. Femeia este continuitatea, eternitatea însăși a micului univers care este familia.

La fel este și astăzi. Multe femei vrâncene au bărbații la muncă în alte țări, ele au rămas să crească pruncii, să-i educe, să-i ”facă oameni mari”. Aș invoca-o pe Anișoara Lupu, care are trei fetițe ca niște zâne, iar bărbatul ei s-a dus să mucească, dar vine mereu la prințesele lui.

MEDIAFAX: Tradiția este, de multe ori, puntea dintre generații. Ce rol are cultura, în sens larg, în menținerea acestui echilibru?
V.V.: Tradițiile sunt miezul culturii populare. Ele ne unesc cu trecutul și sunt ”pașaportul” pentru un viitor în care să ne identificăm ca popor, ca națiune. Ele s-au format într-un context istoric milenar și nutresc nădejdea că vor rezista viitorului din ce în ce mai diferit de ce-a fost înainte. Și îl fac diferit nu numai tehnologia, inteligența artificială, ci și modul în care noi renunțăm la identitatea noastră ca să ”împrumutăm” obiceiuri de la alții. Sunt de notorietate Sfântul Valentin, care l-a înlocuit pe pe Dragobetele nostru românesc, sărbătorit pe 24 februarie.

MEDIAFAX: Ce carte, piesă de teatru sau lucrare românească simțiți că surprinde cel mai bine spiritul nostru tradițional?
V.V.: Mi-e greu să mă pronunț. Dacă ne referim la femei, pe mine m-a marcat Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Pentru lumea satului și mirificul copilăriei, ”Amintirile din copilărie ” ale lui Ion Creangă nu au egal. Iar quintesența eternității poporului român rămâne opera lui Mihai Eminescu.

”Nimeni nu s-a născut etern”

MEDIAFAX: Credeți că există o legătură între rigoarea academică a dreptului – domeniul în care activați – și păstrarea valorilor culturale?
V.V.: Există o legătură indisolubilă, pe care am transmis-o în permanență generațiilor de studenți pe care le-am format. Valorile pe care le slujește dreptul se reflectă și în cultură, în general și cultură populară, în particular. Însăși ideea de ”dreptate” străbate ca un fir roșu spiritualitatea acestui popor. Adăugăm binele, drepturile și obligațiile derivate din familie, toate acestea trebuie aplicate cu înțelepciune, echilibru și responsabilitate de către slujitorii dreptului. În fiecare stat regăsim o legislație a patrimoniului cultural national, instituții care au atribuții în domeniu, la nivel central și local, a căror activitate este guvernată de drept.

MEDIAFAX: Dacă ar fi să alegeți un simbol al Vrancei care să vorbească lumii despre România autentică, care ar fi acela?
V.V.: Aș alege ”Casa lui Moș Ion Roată” de la Câmpuri, deoarece Moș Ion Roată a fost simbolul unirii, dar și al înțelepciunii poporului român și ”Focul viu” de la Andreiașu de Jos, care simbolizează sufletului acestui popor, care a ars ca o flacără vie în istorie. Și care sper să nu se stingă niciodată.

MEDIAFAX: Cum poate Vrancea, un loc cu rădăcini adânci, să inspire România contemporană?
V.V.: Tocmai prin ”rădăcinile sale adânci” care nu trebuie să se usuce niciodată. Din care să răsară copaci viguroși, prin care poporul român să dăinuiască în istorie. Dar noi avem misiunea să ținem și ”flacăra” aprinsă și ”rădăcinile” verzi și dătătoare de viață. Fiecare dintre noi avem această menire și nu trebuie să o abandonăm niciodată.

MEDIAFAX: Oamenii mai caută sens în lucrurile simple, ca odinioară? Ce ne-ar putea învăța cultura tradițională despre echilibru?
V.V.: Ar trebui să ne învețe că nimeni nu s-a născut etern. Nici în viață, nici la putere, nici în bogăție și faimă. Că nu împărățim niciunul pământul, așa cum ne dau de înțeles cei care ne conduc și care nu se lasă duși de la putere ca și când, cum spune un clasic în viață, și-au luat țara ”pe persoană fizică”. Și, mai ales, că bogățiile noastre cele mai de preț nu sunt nici conturile, nici palatele pe care le ridicăm. Fiecare lucru material pe care-l facem, că nu-l luăm cu noi. El trebuie să fie suportul pe care să ne trăim cu demnitate viața. Dar adevăratele noastre averi sunt faptele bune, smerenia, demnitatea, dragostea față de semeni și, mai ales, dragostea față de poporul care ne-a zămislit și pe care avem datoria să-l ducem mai departe.

MEDIAFAX: Credeți că o națiune fără tradiții își poate păstra sufletul viu?
V.V.: Depinde ce înțelegem prin ”suflet viu”. Eu înțeleg un ”suflet” în care ce este bun din trecut să ne ajute să trăim cu demnitate prezentul și să ne construim cu trăinicie viitorul.

MEDIAFAX: Ce ați spune unui tânăr care nu a crescut în contact cu tradițiile, dar își dorește să redescopere rădăcinile românești?
V.V.: Să străbată la pas România. Să o cunoască în toate minunile pe care le are. Să meargă și ”prin cele străinătățuri”, pentru că o vizită în altă țară te îmbogățește, dar să colinde și meleagurile românești încărcate de frumusețe, de istorie și de tradiții. Și l-aș mai îndemna să învețe, să citească, să studieze și să nu uite că depinde de el să izbândească în viață. Forța stă în fiecare dintre noi.

Articolul INTERVIU. Cum poate România să își păstreze identitatea: ”Tradițiile sunt miezul culturii populare. Ele ne unesc cu trecutul și sunt pașaportul pentru un viitor” apare prima dată în Mediafax.