Epoca crizei perene

Vreme de decenii, portofoliul investitorilor a fost format din circa 60% acțiuni și 40% obligațiuni suverane. Aurul a fost considerat tot mai mult o relicvă, iar cei care se îndreptau spre aur au fost priviți ca un soi de adepți ai teoriilor conspirației. Pentru prima dată după 50 de ani, instituțiile financiare internaționale au început să vorbească despre o limitare a procentului de obligațiuni suverane la 20%, în favoarea investițiilor în metale prețioase. Este un adevărat tsunami al capitalului care se mută către aur și fuge de datoria guvernelor. Apare și tendința creșterii celor 20% aur și, în plus, a acumulării de cash, tot în dauna datoriilor guvernamentale.

”Lumea nu va trece printr-o criză precum cea din 2008-2011. Nicio bancă centrală sau guvern nu va accepta asta. Ați putea crede că asta este o veste bună. Însă reversul este o stagnare pe termen lung și o criză pentru salariații din clasa de mijloc. Avem o criză eternă, cu încetinitorul, în care cetățeanul mediu ajunge să se întrebe cum se face că nu reușește să-și acopere cheltuielile, în vreme ce guvernele sa laudă cu stabilitatea economica”, scrie economistul spaniol Daniel Lacalle.

Crizele sunt manifestarea exceselor anterioare. Când guvernele recurg la investiții prudente, au grijă de conturile publice, când taxele sunt relativ reduse, crizele se încheie repede iar recuperarea este mai puternică. Însă când guvernele susțin că doar ele sunt soluția și ascund dezechilibrele economice în spatele unor cheltuieli și taxe tot mai mari, atunci se realizează un transfer tăcut de bogăție de la sectorul privat către guvern, ceea ce duce la inflație persistentă, taxe mai mari, creștere redusă a productivității, salarii reale mai mici.

Mulți comentatori avertizează că va urma o prăbușire precum în 2008 sau o criză a datoriilor generată de situația fiscală din țările în curs de dezvoltare. Nu va fi așa.

Bula datoriilor suverane nu explodează ca o bulă imobiliară. Ea produce o implozie printr-un ciclu vicios al inflației, stagnării și taxelor exagerate. Bula datoriilor suverane îți explodează în față și în buzunar, încet dar sigur.

Lumea a intrat într-o perioadă caracterizată de datorii publice tot mai mari, intervenții fiscale agresive și reprimare financiară perpetuă a cetățenilor care economisesc și a celor din clasa de mijloc.

Această criză perenă este foarte diferită de o prăbușire bruscă, este produsă de erodarea constantă a puterii de cumpărare a banilor, de scăderea productivității și a nivelului de trai, totul alimentat de extinderea datoriei publice și a acțiunilor politice care ocolesc reforma și se axează pe și mai multe taxe impuse sectoarelor productive.

Țările dezvoltate au depășit toate limitele îndatorării, iar băncile centrale își sporesc rezervele de aur. Limita economică: mai multe cheltuieli guvernamentale și o datorie publică mai mare duc la creștere economică mai mică și la sărăcirea cetățenilor în termeni reali. Limita fiscală: dobânzile mici, combinate cu taxe mari duc la deficit mare. Limita inflaționară: mai multe cheltuieli guvernamentale înseamnă mai multă monedă emisă și injectată în sistem, iar de aici o inflație persistentă.

Crizele datoriei din Franța, Marea Britanie, Japonia și SUA pot fi inevitabile dacă nu se reduc cheltuielile. Pe măsură ce aceste crize evoluează, sărăcirea populației va deveni tot mai evidentă, însoțită de un declin al valorii reale a banilor. În 2025, datoria globală a ajuns la recordul de 337,7 trilioane de dolari, adică 324% din PIB-ul global. Sectorul public contribuie cel mai mult la creșterea acestei datorii. Franța, Marea Britanie și Japonia, după ani cu dobânzi mici și cu stimulente publice prost concepute,  au ajuns la deficite bugetare masive și la datorii care depășesc PIB-ul.

Franța este un exemplu despre pericolul ca guvernul să preia controlul economiei. Nu a implementat măsuri de austeritate, însă a cheltuit excesiv și a impus taxe dureroase. Datoria guvernului depășește 116% din PIB, iar dobânzile pe care trebuie să le plătească la aceasta datorie au ajuns de la 26 de miliarde în 2020, la 66 de miliarde de euro în 2025. Dacă rețeta creșterii economice ar fi fost cheltuielile guvernamentale, atunci Franța ar fi fost în topul creșterii economiei. Însă Franța stagnează. Taxele mari nu sunt un instrumente pentru a reduce datoria, ci pentru a justifica datoria.

În Marea Britanie, costurile datoriei au ajuns la un nivel nemaivăzut din 1998, din cauza creșterii lente a economiei, a cheltuielilor scăpate de sub control și a inflației exacerbate de taxele tot mai mari.

Costul împrumuturilor este tot mai mare pentru toate țările, indiferent de cât de mult reduc dobânda băncile centrale, iar acesta este un semn că există riscul insolvenței statelor. Băncile centrale, care ar trebui să le ofere garanții celor care cumpără obligațiuni suverane au ajuns să abandoneze ideea de a acumula rezerve sub formă de obligațiuni emise de țările dezvoltate și se îndreaptă acum spre aur. În 2025, băncile centrale au cumpărat 1.000 de tone de aur pentru al treilea an la rând, rezervele mondiale ajungând acum la 36.000 de tone. 95% din băncile centrale preconizează creșterea rezervelor de aur în următorul an și, pentru prima dată în ultimele decenii, rezervele lor de aur vor depăși valoarea obligațiunilor americane și a euro-obligațiunilor ca active principale de rezervă.

Bula datoriilor suverane suferă o implozie și va fi plătită printr-un proces dureros și lent, vreme de ani de zile, cu represiune financiară și distrugerea clasei de mijloc. Decidenții preferă să gestioneze o criză cronică decât să riște o criză dramatică precum în 2008. Băncile centrale au abandonat lupta cu inflația, pentru a se asigura că bula datoriilor suverane este „dizolvată” prin represiune financiară: prin reducerea dobânzii, inundarea piețelor cu lichidități și tolerarea inflației persistente. Însă, ascunzând adevărata dimensiune a dezechilibrelor fiscale și premiind iresponsabilitatea fiscală în dauna stabilității monedelor, guvernele ignoră semnalele de alarmă și se angajează în și mai multe cheltuieli iresponsabile.

Criza actuală îi va sărăci și mai mult pe salariați și va crea o subclasă dependentă, incapabilă să investească sau să economisească. Dobânzile reale vor rămâne negative, iar banii injectați în piață vor depăși creșterea productivității. Poate că nu va fi o criză abruptă. Va fi una lentă și dureroasă și are loc deja. Nebunia monetară a cheltuielilor guvernamentale care distruge valoarea banilor va continua să ducă la creșterea prețului aurului și acțiunilor. De aceea, jucătorii de pe piață laudă tocmai politicile care distrug fundamentele economiei: ei sunt fericiți că prețul acțiunilor crește, chiar dacă moneda scade.

Lumea se îndreaptă spre o distrugere lentă a puterii de cumpărare. Inflația rămâne o amenințare persistentă, erodând salariile și economiile făcute de cetățeni. Are loc un transfer de resurse de la inovare către plata datoriilor și către birocrația guvernamentala, ceea ce reduce creșterea productivității. De aceea, clasa de mijloc va suferi de pe urma taxelor tot mai mari și a inflației, pierzându-și și mobilitatea sociala.

Situația nu este rezultatul incompetenței guvernelor. Mai degrabă este o strategie deliberată de a crea o subclasă dependentă care se bazează pe asistența statului, pentru că și-a pierdut libertatea financiară. Data viitoare când veți cere guvernului servicii gratuite, să știți că, până la urmă, veți plăti de mai multe ori pentru aceste servicii.

The post Epoca crizei perene appeared first on Cotidianul RO.