Cine este ”tigru de hârtie”: Rusia sau aliații?

”«Tigru de hârtie». Așa a descris Donald Trump Rusia în discursul său la ONU. Însă, judecând după performanța lor, la fel ar putea fi descriși și aliații Americii. A devenit limpede luna aceasta, când 21 de drone ruse au ajuns în spațiul aeriana polonez, declanșând o alertă NATO de intruziune aeriană, închiderea aeroporturilor din Polonia, decolarea avioanelor interceptoare – totul ne-a dat o imagine de ansamblu asupra pregătirii de luptă pe continent”, scrie Edward Luttwak.

Avioanele F-35 olandeze au doborât patru dintre acele drone. Restul dronelor s-au prăbușit singure: nu erau drone de bombardament, ci niște momeli din plastic, fără focoase. Lăsând la o parte fragmentele dronelor, a fost distrusă doar o casa lângă Lublin, aceasta nu din cauza dronelor ruse, ci de o rachetă americană sofisticată aer-aer, de 1,9 milioane de dolari. Fusese lansatăp de un avion F-16 polonez împotriva unei drone, pe care a ratat-o.

Premierul polonez Donald Tusk s-a folosit imediat de incursiunea dronelor pentru a cere creșterea cheltuielilor pentru apărare, solicitând membrilor NATO să aloce 5% din PIB pentru apărare. Ultima incursiune aparentă a dronelor ruse, de această dată în Danemarca, a crescut și mai mult presiunea, mai cu seamă că secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, a avertizat că Trump nu are de gând să trimită mai multe trupe pentru a-i ajuta pe aliații europeni.

Însă creșterea cheltuielilor pentru apărare nu va transforma statele europene în puteri militare eficiente. Criteriul PIB-ului este mult prea vag pentru a însemna ceva. Spre exemplu, Finlanda cheltuiește doar 2,4% din PIB pentru apărare, dar poate mobiliza 250.000 de soldați hotărâți să lupte. Alte țări NATO, care cheltuiesc mult mai mult decât finlandezii, obțin mult mai puțin în schimbul acestor bani.

Mai mult, concentrarea pe PIB în locul criteriilor pe care să le îndeplinească forța militară – batalioanele, regimentele de artilerie, escadroanele aviației – nu este altceva decât o invitație să trișezi, iar multe țări profită cu plăcere de această ocazie. Ultimul submarin spaniol, spre exemplu, nu a fost importat contra a un miliard de euro de la compania Thyssen-Krupp, care construiește submarine performante pentru marinele din întreaga lume, ci este un model proiectat în Spania și construit la șantierele de stat Navantia, pentru nu mai puțin de 3,8 miliarde de euro, aproape prețul unui submarin nuclear francez. Justificarea dată de ministrul Apărării din Spania pentru acest preț absurd a fost că submarinul ar avea un sistem revoluționar de recirculare a aerului atât de avansat încât nu este încă gata și nu va fi instalat nici măcar pe următorul model de submarin.

În curând, Italia va depăși performanța Spaniei cu submarinul: Italia va include noul pod spre Sicila, estimat la 13,5 miliarde de euro, în cota de 2% din PIB alocată Apărării. Justificarea guvernului este că circa 3.000 de militari italieni ar trebui să treacă strâmtoarea Messina, pentru că vor fi mobilizați permanent în Sicilia. Însă ar fi mult mai ieftin ca acești militari să treacă strâmtoarea zburând fiecare cu câte un avion privat decât să se construiască un pod atât de scump. Italia ar trișa mult în ce privește cei 2% chiar și fără acest pod. Cele mai mari cheltuieli ale marinei italiene se duc în conturile șantierelor italiene Fincantieri, deținute de stat. Pe de altă parte, statul nu are bani decât pentru a alimenta cu combustibil și pentru a întreține doar circa jumătate din nave. Cu alte cuvinte, subsidiile de stat pentru industrie sunt camuflate drept cheltuieli de apărare. Iar Italia refuză să majoreze bugetul apărării dincolo de procentul modest de 2%, pe care nici măcar nu l-a atins.

Cât privește Germania, la trei ani și jumătate de la începutul războiului din Ucraina, cu tot mai multe ambiții pentru reînarmare, această țară a înregistrat contraperformanța de a avea mai putini militari decât în 2022. În afară de începerea achiziției unui sistem antiaerian israelian de miliarde de euro, Germania nu a făcut nimic concret. În ciuda faptului că este nevoie de tancuri în Ucraina și că Germania este un constructor tradițional de tancuri apreciate, tancurile germane sunt produse în cantități foarte mici, atât de mici încât producția pe un an de zile a Germaniei poate fi pierdută pe câmpul de luptă într-o singură dimineață. În mai 2023, Germania a lansat o comandă de 18 tancuri Leopard care să înlocuiască tancurile pierdute în Ucraina. Data livrării? Între 2025 și 2026! Apoi, în iulie, Germania a cumpărat 105 de tancuri Leopard 2A8s. Acesta este numărul de tancuri necesar pentru o singură brigadă germană, precum cea care este desfășurată acum în Lituania. Aceste tancuri vor fi gata abia în 2030!

Tristul adevăr este că Germania nu a început să-și refacă forțele militare care au fost neglijate în perioada lungă a guvernării Merkel, atunci când cancelarul spunea: ”și dacă am avea banii, nu am ști cum să-i cheltuim”. Elicopterele germane nu au rotoare, tancurile nu au motoare. Marea problema cu refacerea armatei germane este că armatele europene nu duc lipsă de avioane sau nave, ci de blindate și în special de soldați care să fie hotărâți să lupte. Prin aderarea Estoniei, Letoniei și Lituaniei – țări mici dar cu necesități de apărare foarte mari – NATO se confruntă cu un deficit sever de trupe în zona baltică. Trupele trimise până acum de aliați, precum un batalion italian, nu pot rezolva problema.

Cu 38 de milioane de locuitori, Polonia ar putea crea o armată cu care să apere frontiera cu Kaliningradul și Belarusul. Însă guvernele poloneze au ales să nu facă asta, respingând reintroducerea armatei obligatorii și crearea unui serviciu de rezerviști precum cel finlandez sau israelian. În noiembrie 2021, cu câteva luni înainte de începerea războiului din Ucraina, când existau toate semnalele că Rusia va ataca, Polonia avea o armată de doar 42.000 de militari. Pentru o țară de 38 de milioane de locuitori, o asemenea armată ar fi potrivită doar dacă Polonia s-ar afla pe hartă undeva între Tonga și Fiji.

Chiar și după incursiunea dronelor ruse, premierul Tusk refuză armata obligatorie – singura modalitate de a genera forțele de care Polonia are nevoie pentru a se apăra pe două fronturi. Explicația oficială este că armata obligatorie în perioada comunista a dus la abuzuri asupra recruților de 18 ani, unii dintre ei torturați sau violați. Polonezii explică acele practici prin infiltrarea unor militari sovietici în armata lor. Însă trebuie spus că armata poloneză pre-comunistă era cunoscută pentru practici similare îndreptate împotriva recruților belaruși, ucraineni și evrei.

Adevărul este mai simplu: tinerii polonezi sunt la fel de post-eroici ca și tinerii din restul Europei. Spre deosebire de înaintașii lor, nu simt nevoia de arăta că sunt curajoși, pentru a nu mai vorbi de a lupta atât de mult cât va fi nevoie pentru a-și apăra țările. Tinerii ucraineni care sunt acum în Polonia, fugind din țară pentru a nu ajunge pe front, nu induc deloc un sentiment patriotic. Nu ajută nici faptul că Varșovia vorbește mereu de cele câteva mii de trupe americane desfășurate prostește de Washington în această țară. După cum arată ultimele declarații ale secretarului Trezoreriei, aceste trupe vor fi mai degrabă evacuate din Polonia decât reîntărite în cazul unei ofensive majore a Rusiei. Însă tinerii polonezi spun că, dacă NATO vrea mai multe trupe, atunci să aducă mai mulți americani.

În Marea Britanie, Armata Maiestății Sale are 73.847 de militari, majoritatea recrutați din familii vechi cu tradiție militară. Restul sunt recruți proveniți în general din rândul minorităților, în special nepalezi și fijieni. Legiunea Străină a Franței are 9.000 de soldați – voluntari veniți de aiurea și comandați de ofițeri francezi la fel de atipici. Este o forță adevărată, însă restul armatei franceze puțin mai contează, câtă vreme jumătate din trupele de elită ale marinei, de 11.000 de militari, nu au dorință de luptă și nici capacitate.

Cât privește restul armetelor europene, ar fi bine să nu mai vorbim. Danezii și suedezii au spus cu mare fanfară că se vor alătura Finlandei și vor reintroduce armata obligatorie, însă au ajuns să înregistreze atât de multe solicitări de exceptare de la stagiul militar încât în 2024 nu au înrolat decât 10.000 de militari (Suedia și Danemarca împreuna), asta în timp ce în Finlanda, o țară cu o populație mult mai mică, au fost 77.000 de recruți. Belgienii și olandezii, care înainte asigurau trei divizii blindate pentru NATO, reușesc acum să asigure doar a zecea parte – trei batalioane. Italienii, portughezii și spaniolii nici măcar nu se mai antrenează. Exercițiile lor sunt niște instrucții plictisitoare, manevrele sunt teatrale, concepute ca parade, în loc să fie transformate de ofițeri în manevre reale de luptă, care să testeze psihicul și fizicul militarilor. Însă, în vreme ce numărul soldaților se reduce, toate aceste armate nu au redus și numărul ofițerilor, iar astfel armatele NATO au ajuns să fie pline de generali care nu au trupe pe care să le comande.

Toate acestea explică de ce armata pestriță a lui Putin – cu mercenari din cele mai sărace regiuni ale Rusiei, cu infractori condamnați, cu soldați-sclavi din Coreea de Nord – sperie guvernele europene suficient cât să se reînarmeze pe bani grei. Cât despre Donald Trump și polonezii săi – ar face bine să învețe dintr-o altă incursiune rusă ce a avut loc în luna septembrie. Însă nu în 2025, ci în 1939, când armata franceză nu a mișcat, iar Royal Air Force nu a bombardat. Firește, acum diferența este că Polonia chiar se poate apăra singură, dacă ar aplica modelul finlandez și i-ar recruta pe tinerii de 18 ani, continuând să-și antreneze rezerviștii. Daca nu vor face asta, Putin va continua să provoace.”

The post Cine este ”tigru de hârtie”: Rusia sau aliații? appeared first on Cotidianul RO.