Egiptul pune capăt supremației americane în Orientul Mijlociu

CUMPĂRÂND RACHETE CHINEZE, EGIPTUL PUNE CAPĂT SUPREMAȚIEI AMERICANE ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Când Președintele egiptean, Anwar Sadat a pornit războiul de Yom Kipur împotriva Israelului, în 1973, a urmărit probabil și cu siguranță a obținut două rezultate: pe de o parte, să convingă Israelul că este mai profitabil să negocieze pacea decât să continue confruntarea și, pe de altă parte, să convingă elita politică egipteană că este mai bună o alianță cu SUA decât continuarea asistenței militare sovietice. Câțiva ani mai târziu Sadat și Menahem Begin, premierul israelian care și-a început cariera ca terorist pentru a o sfârși ca laureat al premiului Nobel pentru Pace, semnau acordurile de la Camp David sub privirea Președintelui Jimmy Carter.

Aceste acorduri nu au adus doar pacea între Egipt, cea mai populată țară arabă și liderul militar al lumii arabe având reputația că nici un război regional nu poate fi câștigat fără contribuția sa, pe de o parte, și Israel, șeriful regional prin mandat american, pe de altă parte, ci au stabilit și un sistem de securitate medio-orientală bazat pe hegemonia SUA garantată de asimetria puterii armate israeliană și egipteană. Astfel, SUA s-a obligat să înzestreze Egiptul cu tehnica militară necesară pentru a prevala împotriva agresiunii oricărei alte puteri locale sau regionale, cu excepția Israelului, în timp ce Egiptul s-a obligat ca orice strategie privind înarmarea sa să fie promovată doar cu acordul SUA, acceptând deschis o poziție de inferioritate militară permanentă în raport cu Israelul. În consecință, Israelul a obținut capacitatea de a domina fără egal spațiul aerian regional, putând atinge orice țintă din regiune, fără a putea fi la rândul său atins.

Aranjamentul, urmat apoi și în relațiile Washingtonului cu alte țări arabe devenite aliate ale sale de rang secund, a condus în plan psiho-strategic la convingerea asupra invincibilității Israelului. Acesta știa că poate ataca pe oricine fără a fi atins prin lovituri în replică. În ceea ce îl privea, Egiptul știa că poate plănui și face orice sub aspect militar, dar excluzând posibilitatea de a se apăra împotriva unei lovituri armate israeliene și, cu atât mai puțin, de a da o lovitură aptă a atinge ținte strategice israeliene. Lucrul a fost întărit de permisiunea exclusivă acordată Israelului de a deține arma nucleară, chiar fără a semna tratatele internaționale de neproliferare.

În context, SUA a mai insistat să determine preluarea modelului său de organizare politică și a standardelor sale referitoare la drepturile omului de către Egipt și celelalte state arabe beneficiare ale accesului la tehnologia militară americană, fie ea și de mâna a doua, aplicând astfel doctrina neoconservatoare potrivit căreia puterile având aceeași organizare internă cu ea vor avea sensibilități geopolitice similare și o atitudine prietenoasă față de ea.

De remarcat că, dacă această teorie a putut fi oarecum confirmată în Europa, unde bazele identității culturale erau comune cu cele americane, în Asia, ca de altfel și în Africa, ea a suferit un eșec cvasi total explicabil în condițiile unor tradiții culturale total diferite. Democrația americană și setul american de drepturi ale omului nu a putut prinde rădăcini sociale aici, respectiv în afara Europei (Occidentale), ceea ce a făcut ca și alianțele politico-militare ale SUA din afara spațiului euro-atlantic să stea sub semnul provizoratului specific artificialității.

Când o țară crede că este inferioară ca putere față de alta, se va abține de la orice gest care să o aducă în război cu aceea. Dacă, însă, are sentimentul că puterea sa militară este egală cu a celeilalte sau ușor superioară, și că, prin urmare, are o cât de mică șansă de a o învinge în luptă, tentația unui atac armat devine irezistibilă. De aceea, independent chiar de realitate, a fost esențial să se instaleze credința că Israelul se găsește dincolo de lungimea brațului oricărei alte puteri regionale. O atare credință depindea și de convingerea că SUA are și capacitatea și voința de a scurta orice braț care se lungește mai mult decât ea îi permite. Vorba românului: „frica păzește bostănăria”.

Un atare raționament a fost urmat apoi de către toate celelalte state medio-orientale. El a consacrat nu atât supremația Israelului cât controlul incontestabil al Orientului Mijlociu, ca punct de importanță strategică maximă pe harta lumii, de către SUA însăși, prin intermediul factorului israelian. Tot el a fost cheia viabilității ordinii americane în Orientul Mijlociu. Așa se explică și de ce Washingtonul acceptă azi orice turpitudine, orice exces și orice abuz al guvernului israelian, cu riscul de a-și compromite credibilitatea fidelității față de valorile pe care le promovează în lume (inclusiv în lumea arabo-musulmană), precum și interesele strategice în alte regiuni ale lumii.

Tot acest mecanism se zdruncină până la ruinare chiar în aceste zile, consecutive retragerii SUA din Afganistan și incapacității NATO de a înfrânge Rusia în Ucraina, dar mai ales răspunsului iranian la agresiunea israelo-americană împotriva capacităților sale nucleare, genocidului din Gaza și atacului israelian asupra Qatarului, similar celui care dusese la asasinarea mai multor membri ai guvernului yemenit. Cel mai recent eveniment major care conduce la această observație este încheierea unui contract în baza căruia Egiptul va achiziționa de la China, în afara oricărei aprobări a SUA, rachete apte a-i permite atât contracararea unor eventuale atacuri aeriene israeliene, cât și penetrarea sistemului de apărare aeriană israelian, penetrare desigur finalizată de lovirea unor ținte considerate până acum, pe drept sau pe nedrept, de neatins. Fiind și ea o putere nucleară, China va putea dota oricând, la cererea Egiptului, după nevoi, acele rachete cu focoase nucleare.

Așa cum spunea un distins analist american, aceasta este cu mult mai mult decât un act de comerț; este o declarație de independență a Egiptului, urmată automat de emergența unei ordini multipolare în Orientul Mijlociu. Dacă Israelul nu mai deține un avantaj copleșitor în spațiul aerian față de Egipt și dacă nu mai este singura putere medio-orientală aptă a recurge la arma nucleară, America își pierde fără discuție privilegiul controlului absolut asupra ordinii medio-orientale și fie acceptă cu grație multipolarismul, cel puțin la nivel regional, încercând să negocieze o arhitectură de securitate regională convenabilă tuturor și eliberându-și astfel energii pentru bătăliile de pe alte fronturi, fie acceptă reducerea libertății sale de mișcare în alte regiuni de interes strategic din lume pentru a se bloca într-un război de uzură, fără perspective de succes, în Orientul Mijlociu. Este posibil ca Beijingul să prefere a doua variantă.

De subliniat că, spre deosebire de contractele comerciale încheiate de SUA sau UE, direct ori prin intermediul unor agenți privați, cu statele arabe, inclusiv în domeniul furnizării de armament, contracte pline de condiții privind conduita regimului politic intern al cumpărătorului, precum și alinierea la agenda geopolitică a vânzătorului, China se rezumă la operațiunea tehnico-comercială, oferind chiar și facilități de finanțare, fără a impune limitări ale suveranității partenerului contractual prin preluarea modelului său de organizare socială sau crearea de alianțe opuse unor terțe puteri. Aceasta face oferta chineză mult mai competitivă decât cea americană, chiar dacă în timp, prin asistența tehnică și informațională, prin aprovizionarea cu piese de schimb și actualizarea tehnologică, precum și prin sincronizarea concepțiilor strategice ale vânzătorului și cumpărătorului, impusă de identitatea armamentului folosit, se realizează interdependențe care se transpun inevitabil într-o anumită concepție unitară privind ordinea internațională. O ordine care, iată, nu va mai crește sub inspirația și impulsul forței americane.

Cei care se tem că astfel, până la urmă, un globalism unipolar american va fi înlocuit de un globalism unipolar chinez, trebuie să observe că, în conformitate cu tradițiile sale confucianiste, concepția chineză asupra ordinii mondiale se bazează pe echilibrul puterilor și pledează pentru descentralizare, eventual în forma unei mulțimi de cercuri cu centre de iradiere echipotente, în timp ce tradițiile protestantismului american inspirat de preceptele Vechiului Testament, văd garanția ordinii în inegalitatea puterilor și promovează centralizarea în formulă ierarhică, adică piramidală.

Depinde de ceilalți membri ai comunității internaționale să negocieze o ordine care să evite schimbarea unui globalism imperial cu altul, respectiv să împiedice transformarea Chinei într-o altă Americă.

Revenind la Orientul Mijlociu, nimic nu indică, deocamdată, intenția Egiptului de a reintra în război cu Israelul. Nici Arabia Saudită, care tocmai a încheiat un tratat de asistență militară mutuală cu Pakistanul nuclearizat și partener strategic al Chinei, nu are asemenea intenții belicoase sau interese într-o atare direcție. Esențial este însă faptul că de acum foarfeca asimetriei de putere în relația cu Israelul se închide. Și, mai ales, că mitul invincibilității și intangibilității Israelului este spulberat. Ceea ce va duce la un alt tip de gândire și planificare strategică, excluzând atât teama cât și resemnarea față de Israel, ca și subordonarea față de comanda americană.

Ordinea Orientului Mijlociu devine multipolară ca expresie regională a multipolarismului global emergent. SUA și întregul Occident euro-atlantic din care face parte și România, ar fi în profit dacă s-ar asocia acestui proces decât să i se opună.

Autor: Adrian Severin

The post Egiptul pune capăt supremației americane în Orientul Mijlociu appeared first on Cotidianul RO.