61 de ani de când scriitorul Jean-Paul Sartre a refuzat Premiul Nobel pentru Literatură / „Dacă mă semnez „Jean-Paul Sartre” nu e acelaşi lucru ca dacă mă semnez „Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel”

1964, 22 octombrie. Scriitorul și filosoful francez Jean-Paul Sartre, jurnalistul, militantul social Jean-Paul Sartre refuza grandiosul Premiu Nobel pentru Literatură, spunând că nu dorește să fie transformat într-o „instituție” și că singurul mijloc prin care poate să acționeze este cuvântul său scris.

Pe 15 octombrie, Sartre citise în Le Figaro Littéraire că Academia Suedeză înclina să-i acorde premiul.

„Nu vreau să fiu o instituție”

Neștiind că nu poate influența în niciun fel decizia comisiei suedeze, Sartre se grăbește să expedieze o scrisoare, chiar a doua zi, către Academia Suedeză, explicând că are două motive pentru care refuză importanta distincție.

„Refuzul meu nu este un gest impulsiv, am refuzat întotdeauna decoraţiile oficiale.

În 1945, după război, când mi s-a oferit Legiunea de Onoare, am refuzat-o, deşi eram simpatizant al guvernului. În mod similar, nu am dorit să intru în Collège de France, deşi mai mulţi amici mi-o sugeraseră.
Această atitudine se bazează pe concepţia mea asupra întreprinderii scriitorului.

Un scriitor care adoptă poziţii politice, sociale sau literare trebuie să acţioneze doar cu mijloacele care îi aparţin — adică cu cuvântul scris.

Toată onoarea pe care o poate primi expune cititorii săi la o presiune pe care eu nu o consider de dorit.

Dacă mă semnez Jean-Paul Sartre nu e acelaşi lucru ca dacă mă semnez „Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel”.
Scriitorul care acceptă un astfel de premiu implică, de asemenea, instituţia care l-a onorat. Simpatiile mele pentru revoluţionarii venezueleni mă angajează doar pe mine, pe când dacă „Jean-Paul Sartre, laureat Nobel”, susţine rezistenţa venezueleană, angajează de asemenea întreaga instituţie a Premiului.
Scriitorul trebuie, deci, să se refuze a se lăsa transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc în cele mai onorabile circumstanţe, aşa cum e cazul de faţă.

Această atitudine îmi aparţine în întregime şi nu conţine critică la adresa celor ce au primit deja premiul. Am mult respect şi admiraţie pentru mai mulţi dintre laureaţi, pe care am onoarea să-i cunosc”.

Pe lângă aceasta, scriitorul adaugă și motivele „obiective”

„Schimbul între Est şi Vest trebuie să aibă loc între oameni şi culturi, fără intervenţia instituţiilor. Mai mult, fiindcă conferirea premiilor anterioare, în opinia mea, nu reprezenta egal scriitorii de toate ideologiile şi naţiunile, am simţit că acceptarea mea ar putea fi interpretată în mod nedorit şi nedrept”.

Sentimente, resentimente, mai multe resentimente

Refuzul lui Sartre a generat un adevărat scandal internațional.

Sentimentele au oscilat între perplexitate și sarcasm – greu de crezut, puțini au reușit să înțeleagă motivarea scriitorului.

Academia Suedeză a interpretat gestul lui Sartre ca pe o sfidare, nu doar la adresa sa, ci a valorilor „burgheze” asociate cu premiul. Cu toate acestea, a declarat, în cele din urmă, că respectă decizia lui sartre, dar a subliniat că „un premiu acordat nu poate fi retras”, iar Sartre va rămâne mereu pe lista laureaților cu Nobel, indiferent dacă acceptă sau nu distincția.

În presa franceză, Le Monde, ziar considerat al intelectualității de stânga moderată, a publicat scrisoarea de refuz a lui Sartre în întregime, tratând-o ca pe o manifestare coerentă a întregului său discurs.

Le Figaro critică, în stilul său pompos și moralizator, decizia lui Sartre, considerând-o „un orgoliu de tip profetic” și sugerând că scriitorul transformă un gest de modestie într-un act de vanitate.

France-Soir titra ironic: „Sartre spune „nu” aurului Nobel, dar spune „da” gloriei mondiale”.

„Scriitorul care nu vrea gloria” (New York Times)

Presa suedeză a fost mai rezervată.

Ziarele suedeze au considerat că refuzul lui Sartre era „un act de consecvență personală, dar lipsit de politețe”, iar peste ocean, The New York Times și Time Magazine titrau cu ironie americană, nereținută, neșlefuită: „scriitorul care nu vrea gloria”.

În URSS, Pravda jubila comunist: „Sartre a respins simbolul decadenței capitaliste”.

Albert Camus, care primise premiul în 1957, declarase anterior că un asemenea premiu „te îngheață în propria glorie”, iar mulți comentatori au identificat în refuzul lui Sartre o confirmare a acestui avertisment.

Simone de Beauvoir a fost și ea de acord: „Jean-Paul a fost fidel principiilor lui. Pentru el, un scriitor nu trebuie să devină o instituție”.

Însă mulți dintre detractorii lui, adversari ideologici, în speță, au comentat sarcastic: „Sartre nu a refuzat Nobelul din modestie, ci din dorința de a fi singurul care l-a refuzat”.